Cetatea Albă (Akkerman)
Bilhorod-Dnistrovskyi, regiunea Odesa*
Рe parcursul existenței sale de 2500 de ani, Cetatea Albă (Bilhorod-Dnistrovskîi) a acumulat o istorie extrem de bogată, a traversat numeroase epoci istorice, iar denumirile sale variate mărturisesc despre frecventele schimbări și deplasări de populație, însă malurile repezi ale Nistrului au fost întotdeauna dens populate.
Istoria Bilhorod-Dnistrovskîi începe la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., când coloniștii proveniți din orașul Milet din Asia Mică au întemeiat pe malul vestic al râului Nistru orașul Ofiussa – Tyras. Ruinele anticei Tyras, situate lângă actualul Bilhorod-Dnistrovskîi, reprezintă un monument istoric și cultural unic. De-a lungul istoriei sale de aproape o mie de ani, Tyras a trecut prin numeroase invazii – geți, goți, huni – iar în primele secole d.Hr. a făcut parte din Imperiul Roman, purtând numele de Alba Iulia. Slavii timpurii îl numeau Turis, iar ulicii și tiverții – Bilhorod.
În secolul al XII-lea, Bilhorod intră în componența Principatului Galiției-Volîniei, iar din 1214 se afla sub stăpânirea Regatului Ungariei. La sfârșitul secolului al XIV-lea, orașul intră în componența Marelui Principat al Moldovei și este numit Cetatea Albă. Devine principalul său port și capitala provinciilor sudice ale Moldovei. Tot atunci se finalizează și construcția puternicei fortărețe – una dintre cele mai impresionante creații ale arhitecturii defensive medievale. Ridicarea unei asemenea structuri era determinată în primul rând de instabilitatea politică a regiunii. Cu privire la perioada construcției cetății există mai multe versiuni: unii o consideră turcească, alții moldovenească, iar citadela – genoveză; de fapt a fost construită de-a lungul a aproape 200 de ani (secolele XIII–XV). În toate timpurile fortăreața impresiona prin puterea și inexpugnabilitatea ei. Construită pe un promontoriu stâncos pe malul limanului Nistrului, din piatră locală – calcar, are forma unui poligon neregulat cu o suprafață de puțin peste 9 ha. Urcând pe platforma laterală a zidurilor, vizitatorii pot parcurge cetatea pe tot perimetrul și observa particularitățile constructive și arhitecturale ale liniei defensive.
În secolul al XV-lea, Imperiul Otoman a încercat să cucerească orașul și fortăreața. Cea mai grea și sângeroasă tentativă a avut loc în august 1484, când armata de 300.000 de oameni a sultanului Baiazid al II-lea, împreună cu cei 50.000 de soldați ai hanului Crimeii, Mengli-Ghirei, și 100 de nave de război, au asediat cetatea dinspre uscat și dinspre liman. Asediatorii au umplut șanțurile adânci ale cetății, au săpat tranșee pentru artilerie, au bombardat zidurile din toate părțile, apoi au trecut la asalt. După o rezistență crâncenă, apărătorii au fost nevoiți să o predea inamicului. Pentru lungi 328 de ani s-a instaurat dominația otomană, orașul primind numele de Akkerman („piatră albă”), devenind centrul sangeacului Akkerman. Imperiul Otoman a transformat Akkerman într-un punct de sprijin strategic la nord. Ulterior, orașul a fost ținta nenumăratelor atacuri ale cazacilor zaporojeni, moldovenilor și polonezilor. Totuși, Akkerman rămânea o fortăreață de neclintit. De asemenea, vasalii Imperiului Otoman – tătarii crimeeni – acordau o mare importanță cetății. Akkerman era adesea locul de dislocare al trupelor lor, iar hanul tătar Islam al II-lea Ghirei chiar a murit în cetate și a fost înmormântat într-o moschee, din care astăzi a mai rămas doar minaretul. În perioada dominației otomane, fortăreața a fost extinsă și întărită de mai multe ori, în conformitate cu noile tehnologii de fortificație. În 1657, Melek Ahmed Pașa a consolidat-o semnificativ, iar în 1707 otomanii au adus ingineri militari francezi, care au construit o nouă linie de bastioane. Începând cu 1756, lucrările de întărire și extindere a fortăreței s-au desfășurat aproape anual.
În secolul al XVIII-lea, Rusia s-a transformat într-un imperiu cu mari pretenții teritoriale în relațiile internaționale. Evenimentele celor trei războaie ruso-turce au afectat și teritoriile de la Marea Neagră de Nord. În 1770, după 10 zile de asediu, trupele generalului I.A. Igelstrom cuceresc pentru prima dată orașul. În 1789, asaltul fortăreței a fost condus de trupele aflate sub comanda lui G. Potemkin, flota Mării Negre fiind dirijată de F.F. Ușakov, iar printre participanți s-au aflat M. Kutuzov, M. Platov și Barclay de Tolly. În 1832, fortăreața a fost desființată ca obiectiv militar-defensiv, iar în 1896 a fost declarată monument istoric și arhitectural.
Astăzi, Cetatea Albă – Bilhorod-Dnistrovskîi este un monument de importanță națională, care atrage numeroși turiști. Aici se organizează festivaluri, pe zidurile cetății se desfășoară spectacole teatralizate de reconstituire istorică, au loc turnee cavalerești și diverse evenimente culturale.
Cetatea Ismailului
Ismail, regiunea Odesa
Cetatea a fost construită de turci pe teritoriul actualului oraș Ismail, pe un deal masiv care se înalță deasupra fluviului Dunărea. Avea forma unui triunghi neregulat și era apărată pe trei laturi de valuri de pământ cu o lungime de șase kilometri și o înălțime cuprinsă între șase și opt metri. În partea de sud, cetatea era protejată în mod natural de apele Dunării. În interiorul citadelei se aflau numeroase fortificații de pământ și trei bastioane din piatră. Timp îndelungat, fortificația a îndeplinit o funcție defensivă și a fost un punct strategic al Imperiului Otoman la granița sa de nord.
Informația despre cucerirea cetății de către generalul rus Aleksandr Suvorov, în 1790, este bine cunoscută. Puțini știu însă că Cetatea Ismailului a fost cucerită pentru prima dată de cazacii conduși de Severin Nalîvaiko, în 1595, iar a doua oară de aceiași cazaci, aflați sub conducerea lui Petro Sahaidacinîi, în 1609. Cazacii zaporojeni organizau expediții împotriva turcilor și atacau frecvent Cetatea Albă, Chilia și Ismailul. În acest fel, provocau pierderi economice importante adversarului și împiedicau incursiunile acestuia pe teritoriile ucrainene.
În secolul al XVIII-lea, după ce cetatea a ajuns din nou sub stăpânirea turcilor, s-a luat decizia consolidării acesteia. În timpul modernizării au fost utilizate cele mai rezistente materiale, iar pentru elaborarea proiectului au fost invitați cei mai buni ingineri germani și francezi ai vremii. Tot atunci, în partea de sud-est a cetății a fost construit Bastionul Cavalerului, sub forma unei fortificații pentagonale cu un turn. Până în 1791, Cetatea Ismailului devenise cea mai puternică fortificație defensivă din întreaga Europă. Suprafața citadelei era de aproximativ 170 de hectare, iar perimetrul acesteia ajungea la doisprezece kilometri.
Zidurile masive ale cetății au fost distruse în timpul războiului ruso-turc. La sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea artileriei cu rază lungă de acțiune, Cetatea Ismailului și-a pierdut importanța defensivă. Ulterior, teritoriul fortificațiilor a fost folosit mai întâi ca cimitir rusesc, iar mai târziu ca cimitir românesc. Resturile bastionului s-au păstrat până în zilele noastre. Pe teritoriul complexului istoric s-au conservat fragmente ale valurilor de pământ și un șanț defensiv masiv, a cărui adâncime ajunge la unsprezece metri.
Istoricii au depus eforturi pentru a readuce măreția cetății în memoria istorică. Într-una dintre cele mai vechi moschei din Ismailul istoric, în 1973 a fost realizată o dioramă care înfățișează asaltul asupra citadelei. Fundalul acestei ample scene de luptă îl constituie zidurile cetății, reconstituite cu o măreție impresionantă. Deoarece cetatea însăși nu s-a păstrat până în zilele noastre, pe locul unde se afla a fost amenajat Parcul-Muzeu Memorial „Cetatea” din Ismail. În incinta parcului-muzeu, vizitatorii pot vedea moscheea din secolul al XVI-lea, păstrată până în prezent, precum și porțile fostelor cimitire. Una dintre acestea, construită din cărămidă roșie, servește drept intrare în Mănăstirea „Sfântul Nicolae”, datând din secolele al XVII-lea–al XIX-lea și situată pe teritoriul parcului-muzeu. Aici se organizează excursii ghidate și este expusă, de asemenea, diorama asaltului asupra cetății.
Castelul Curiș
Regiunea Odesa
Palatul este considerat un monument de arhitectură al regiunii Odesa. Inițial, domeniul i-a aparținut șefului cancelariei, domnul Suvorov. De-a lungul anilor, palatul a trecut în proprietatea conducătorului departamentului secret, colonelul Ivan Curiș, comandant-șef, iar ulterior a fost moștenit de fiul acestuia. Irakli Ivanovici a renovat și a extins considerabil castelul. În împrejurimile domeniului, a dispus construirea unei mori de vânt, a unor locuințe pentru angajați și a unei herghelii, a cărei clădire poate fi văzută și astăzi. După moartea lui Irakli Ivanovici, palatul a revenit fiului său, colecționarul Ivan Irakliovici. Anii în care acesta s-a aflat la conducere sunt considerați cei mai prosperi din istoria satului și a palatului familiei.
Palatul a fost construit în două etape. La începutul secolului al XVIII-lea a fost ridicată partea de est, însă numele arhitectului nu este cunoscut. Localnicii povesteau că sublocotenent-colonelul invitase un meșter din îndepărtata Franță. Se presupune că primul castel avea finisaje rafinate și porticuri cu coloane, care nu s-au păstrat după restaurare. În anii ’90 ai secolului al XVIII-lea, sub conducerea arhitectului local M. Tolvinski, a început construirea părții de vest, ale cărei ferestre dădeau spre iaz. Meșterii au adăugat un al treilea etaj, au apărut turnuri suplimentare, balcoane elegante și un turn islamic rotund.
În arhitectură se remarcă stilul neomaur. Castelul a fost construit din piatră de calcar cochilifer. Clădirea avea elemente gotice pronunțate și amintea de un palat medieval. Arhitectura palatului se caracterizează prin forme rotunde și conice, iar pe acoperișuri sunt amplasate instrumente meteorologice pentru măsurarea direcției vântului. La capătul palatului se află intrări arcuite, încadrate de ancadramente. Castelul are terase de diferite dimensiuni, cu o proeminență semicirculară lină. De o parte și de alta a teraselor se află scări circulare simetrice. Treptele duc spre parcul englezesc din partea de vest a domeniului. Ferestrele palatului au formă dreptunghiulară, cu o trecere lină spre o formă circulară. Pereții au suprafețe reliefate, decorate cu creneluri în formă de trifoi. Din intrarea principală se ajunge într-o imensă sală de ceremonii. Aceasta este deosebită, deoarece planul său nu prevede ferestre. Sala este iluminată de lumina naturală care pătrunde prin partea superioară, iar semicoloanele cu patru laturi și pictura decorativă elegantă completează interiorul.
Vă recomandăm să citiți (accesați linkul de mai jos):
Catacombele – lumea subterană a Odesa